Biserica de lemn – Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril

 

O biserică ne-ar invita mai degrabă la tăcere și nu la cuvinte…totuși, apropiindu-ne urechea de grinzile vechi de lemn simțim cum urcă spre noi scâncete de copil, bocete de înmormântare, veselia nunților, zgomot de arme, cântece și descântece bătrâne. Istoria acestor locuri este povestită în lemnul bisericilor, adevărate sanctuare ale Cuvântului, păstrătoare a unor monumente de cea mai veche limbă românească. Bisericile de lemn, cu echilibrul volumelor, armonia proporțiilor și elansarea exceptională a turnurilor, reprezintă realizări tehnice și artistice superioare, unele chiar capodopere, integrate organic unei îndelungate evoluții ale cărei începuturi se pierd în timp. În acest sens au fost incluse în patrimoniul mondial opt biserici de lemn datate între mijlocul sec. al XIV-lea și sfârșitul secolului al XVIII-lea: Ieud-Deal sec. XIV-lea, Poienile Izei – 1604, Budești-Josani – 1643, Rogoz – 1663, Bârsana – 1720, Șurdești – 1766, Desești – 1770 și Plopiș – 1792. La Rogoz se găsește cea mai sudică dintre bisericile de lemn din județul Maramureș înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO, o bijuterie de arhitectură și artă românească, în fața căreia își scot pălăria și autorii mofturoaselor ghiduri Michelin sau National Geographic. „Ia-o către nord-est spre Rogoz, unde o biserică de lemn pare să îmbrățișeze pâmântul”, te sfătuiește ghidul National Geographic, în timp ce Michelin ridică miza: „biserica (…) se distinge printr-un acoperiș asimetric superb și printr-o clopotniță alungită”.

Biserica de lemn „Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” face parte din moștenirea greu de mistuit chiar și cu gândul, pe care cei care au trăit pe aceste meleaguri în secolele trecute, ni le-au lăsat ca dovadă exemplară a trecerii lor. Biserica de lemn din Rogoz este poate locul cel mai reprezentativ în care se întâlnesc goticul apusean naiv, ortodoxia tradiţională românească şi rădăcinile precreştine ale Maramureşului. Biserica ortodoxă din Rogoz se află în mijlocul cimitirului satului de pe Valea Lăpuşului, la doar câţiva kilometri de Târgu Lăpuş. Este unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult maramureşene (ctitorită în 1663) intrat în patrimoniul UNESCO, în 2004. Să ne intoarcem în timp, aproximativ cu 450 de ani și după documentele existente aflăm că în anul 1553, localitatea Rogoz avea 18 porți, 16 locuitori și 6 case pustii, o mână de oameni, cât de credincioși sau necredincioși au fost, documentele nu ne spun, dar în 1560 se construiește o biserică de lemn. Vremurile de atunci erau tulburi, astfel că în anul 1661 biserica este parțial distrusă de tătari și a fost refacută în anul 1663, în forma actuală.

Potrivit tradiției, biserica “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” a fost construită în anul 1663, din două lemne frăține uriașe, aduse din Dealul Popii. Pe orizontală, ea nu mai corespunde stării de număr a satului Rogoz actual, și suntem îndreptățiți să ne retragem pâna în veacurile XVI-XVII, când spațiul interior putea să-i cuprindă pe toți poporenii (să nu uităm totuși că, din interior, prin pereții de lemn străbate cântarea, și că țăranii și azi o ascultă, de afară, cu o mână la ureche și cu alta pe grinzile peretelui). Această datare pare a corespunde realității, fiind susținută de două argumente: biserica are o planimetrie foarte veche, cu pronaosul poligonal și accesul pe latura de sud iar un document istoric consemnează că în anul 1661, tătarii au urmărit pe principele Transilvaniei, Ioan Kemeny, până lângă Lăpuș – este foarte probabil ca tătarii să fi incendiat vechea biserică de lemn, ceea ce ar justifica construirea acestei biserici în 1663. Se pare că biserica a supraviețuit și invaziei tătare din 1717, eveniment tragic în care au pierit mistuite de flăcări zeci de sate şi biserici, dar Țara Lăpușului se pare că a fost mai puțin afectată de distrugerile provocate de tătari decât Țara Maramureșului (într-o inscripție din naos se face referire la această invazie).

Pe fundația scundă din piatră se înalță pereți din grinzi masive de ulm încheiate în unghi drept și întărite pe alocuri cu cepi groși de lemn. Dimensiunile bisericii sunt de 14 x 5,5 metri, încadrându-se în categoria bisericilor mari din zonă (Costeni, Stoiceni).  Planul bisericii este compus din pronaos, naos și altar; pronaosul este poligonal cu trei laturi scurte spre vest și accesul pe latura de sud (planul pronaosului, asociat cu absența pridvorului, sunt specifice vechilor biserici din secolul XVII-lea și chiar dinainte). Naosul este dreptunghiular, iar altarul decrosat, (mai îngust decât naosul) poligonal, cu șapte laturi spre exterior.

Exteriorul bisericii prezintă elemente decorative, deosebit de valoroase la nivelul pereților. Se remarcă dintâi, pe peretele sudic al pronaosului, intrarea cu ancadrament masiv tratat într-o notă de simplitate rustică, cu excepția acoladei prea ascuțite. La vest de intrare străjuiește o cruce cioplită, înaltă cât peretele pe care este aplicată. Brâul în chip de funie răsucită decorează pereții exteriori, având la mijlocul lui aplicată o rozetă-simbol solar. Mai sus, cele două rânduri de cosoroabe prezintă cunoscutele crestături ce imită cornișa în zimți de căramidă a unei biserici de zid. Elementul de plastică ornamentală, cel mai caracteristic îl constituie însă capetele de grinzi ce sprijină streașina în dreptul pereților de despărțire și în colțurile edificiului, cioplite în profiluri variate, cele mai multe în forma traditională a capului de cal. În partea de est, capetele de cal prin gruparea lor, sugerează un galop: încordare și odihnă a unui spațiu străbătut. Elementul e laic (regăsit la anumite case vechi țărănești) și corelează fapte etnografice vaste: fie amintim aici calul (alb) drept cursier al Soarelui și Nunții, fie calul (negru) animal psihopomp-cărăuș al Morții. Alături de acest element, ne este atrasă atenția de un alt simbol zoomorf mult mai rar întâlnit în arhitectura tradițională: este vorba de o piesa de lemn așezată “în chituci” în unghiul drept format din două “capete de cal” mai scurte decât celelalte – unul vertical lipit de perete, celălalt în consolă – și care oferă o evidentă asemanare cu un cap de animal stilizat, având urechi, bot și ochii marcați prin doi cepi, cap de cal stilizat, care urmărește herghelia dinspre miazăzi – scutierii soarelui. Soarele, de cum răsare, ia cu el cei 12 cai, la ora 12 ajunge în crucea cerului, atunci stă și se odihnește, după odihnă ia cu el încă 12 cai și face cealaltă călătorie la asfințit. Dar înainte de a asfinți, el mănâncă o prescură, bea un pahar cu vin și se coboară la cei morți pentru a-i încălzi și lumina. Cât de important este rolul simbolisticii în ornamentația bisericii “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” o dovedește încă un element de sculptură, neașteptat de data aceasta nu prin forma cât, în special, prin locul pe care îl ocupa, deoarece “capul de cal” (sau lup?) foarte bine modelat la care ne referim este cioplit la extremitatea de vest a meșter-grinzii, prelungită în podul bisericii, sub turn, unde este întuneric și nu o vede nimeni. Meșter-grinda, puternic crestată în lungul liniei mediane prezintă în partea de vest Soarele, pe pieptul căruia se află Luna, pe umerii căreia stau Luceferii, iar pe pieptul acestora stau Stelele. E aici ceva naiv și ireductibil din mitologia românească străveche, expusă în cântecele ceremoniale. Exteriorul bisericii este bogat decorat: fațada sudică are în zona mediană motivul profilat al frânghiei, ușa de intrare în biserică are deschidere în acoladă și ancadrament decorat cu profil simplu dublat de frânghie și rozete, iar în stânga ușii se află o cruce decorată cu aceleași motive. Streașina este sprijinită pe console cu terminație în cap de cal, iar grinzile de sub streașină au muchiile crestate.

Acoperișul, unitar, prezintă o frapantă asimetrie, determinată de supralărgirea streșinii pe latura de miazănoapte a clădirii, creându-se astfel pe întreaga lungime a bisericii un amplu spațiu ce adăpostește Masa moșilor, care este astfel nu alături ci în structura întregului ansamblu arhitectonic. Deși turnul pare disproporționat astfel față de navă și de întregul bisericii, nu este așa: diviziunea părților este în numele întregului infinit distribuit și recules în fiecare din ele. “Acoperișul seamănă, spunea un pelerin, cu o pălărie de moroșan pusă pe-o ureche”. Acoperișul este asimetric (cu circa 1,20 m față de ax) pentru a proteja „masa moșilor” aflată de-a lungul fațadei nordice, masă formată din bârne lungi cât biserica, crestate din metru în metru , iar corespunzător crestăturilor, pe peretele bisericii sunt scrise nume precum: Tâmpa, Rus, Toma, Nistea, Herman, etc, nume de familii înstărite, care erau proprietare pe aceste porțiuni din masa moșilor. Aceste familii, la sărbătorile mari, organizau mese, dădeau pomană săracilor. Masa moșilor așezată sub acoperișul bisericii sugerează comunicarea viilor cu morții, specifică credinței noastre otrodoxe. Locurile de la masa moșilor se lăsau moștenire.

Turnul este tratat cu multă dibăcie pentru evitarea unui efect de verticalitate exagerat. În acest scop, turla propriu-zisă a fost “tăiată” la jumătatea înălțimii prin introducerea unei mici trepte șindrilite, partea de sus a segmentului superior fiind ocupată de pitoreasca galerie cu câte două arcade pe fiecare latură și balustradă de scânduri traforate dispuse în consolă. Coiful conic este împărțit la rândul său în trei trepte, element ce nu se întâlnește la celelalte biserici din zonă. Baza patrulateră a coifului este punctată în colțuri, de patru turnulețe ce reproduc întocmai forma turnului însuși. Treapta de la turn simbolizează pășirea spre veșnicie, iar cele două inele de la coif – logodna cu Hristos în veșnicie.

Ușa de la intrare are încadramentul în acoladă și pragul arcuit, concav prin cioplire, iar portalul decorat cu motivul tornadei se termină în părțile inferioare cu câte două rozete solare.

Spațiul interior al bisericii, întreit, pare mic și redus față de aspectul întregului. Geamurile aduc lumina pură și simplă în interiorul umbros de lemn batrân. Pronaosul are tavan drept și este separat de naos printr-un perete din bârne străpus în ax de o ușă foarte asemănătoare cu cea de pe latura de sud (cu un ancadrament cioplit în acoladă sus și rotunjit concav jos), flancată de două deschideri laterale dreptunghiulare. Naosul, mai spațios, este acoperit cu o boltă aproximativ semicilindrică pe axa est-vest, din scânduri dispuse longitudinal; bolta pornește direct din pereții laterali ai navei fără nici o retragere și fără a se sprijini pe console. Structura de rezistență a bolții se află în pod, singurul element aparent fiind meșter-grinda din axul bolții. Pronaosul este lipsit de ferestre, naosul are două ferestre pe nord și trei pe sud; altarul are o fereastră mică pe sud și alta circulară spre est prin care, în perioada 1 – 15 august, razele soarelui pătrund ăi iluminează timp de 30 de minute sfântul altar. Pentru a putea adăposti mai mulți credincioși, între anii 1785-1834, pe latura de vest a naosului a fost ridicat un cafas, pentru cor, sprijinit pe peretele dinspre pronaos și pe pereții laterali ai navei, iar ulterior și de tavan, prin ancore de fier; are scară și balustradă din scânduri pictată cu teme din Apocalipsă.

Pictura bisericii a fost realizată în anul 1785, după cum o atestă inscripțiile, în caractere chirilice, păstrate în altar: “În anul 1785 această sfântă biserică s-a zugrăvit în zilele prea înaltului împărat Iosif al doilea…”, în naos pe peretele de nord: “Valet de tătărime 1717 zugravi fiind Munteanu Radu din Ungureni și Man Niculae de la Poiana Porcului” și în naos pe peretele sudic: “în anul 1785 luna iunie 10 zile au început a se zugrăvi această sfântă biserică și s-au isprăvit în luna lui septembrie 11 zile”. Tot în partea sudică a naosului tradiția atestă autoportretul pictorului Radu Munteanu din Ungureni (sat vecin cu Rogozul). Pictorul Radu Munteanu este un reprezentant important al picturii de tradiție post-bizantină din Maramureș, Lăpuș și Chioar de la sfârșitul sec. al XVIII. Pictura lui reprezintă faza de rusticizare a curentului post-bizantin. El își permite să interpreteze modelele iconografice într-o manieră preocupată în primul rând de efecte decorative și ornamentale; aduce un suflu nou picturii tradiționale, făcând-o mai apropiată de pictura naivă prin spontaneitatea și sinceritatea ei. Pictura de la 1785 se păstrează doar în naos și pronaos, cu unele scene fragmentate și altele șterse. Programul iconografic, incoerent în ansamblu, cuprinde teme din Vechiul și Noul Testament. În pronaos, acoperind pereții de sud, vest și nord, apare marea compoziție a Judecății din urmă, care în rândul cetelor de pagâni promiși iadului cuprinde și pe “nemți”, ca la biserica din Desești, pictată tot de Radu Munteanu; în naos, pe peretele sudic se văd: Nathan certându-l pe David, Onufrie pustnicul, Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, Iona și chitul, iar pe peretele nordic se distinge un fragment din Pilda fecioarelor, în varianta transilvăneană, cu reprezentarea lui Hristos și a “miresii lui Hristos”. În 1834 biserica a fost repictată de un zugrav neidentificat pe tavanul pronaosului, bolta naosului și pe cafas; o mai slabă calitate artistică, dar pictura este plăcută prin coloritul viu, mai ales al motivelor florale, care constituie nu numai chenare late, ci invadează și câmpul scenelor, întocmai ca la unele icoane pe sticlă. Principalele teme iconografice sunt: Cina cea de Taină, Spălarea picioarelor (registrul superior, partea sudică), Ciclul Patimilor (în nord), iar pe boltă sunt reprezentate scene din Geneză (Facerea lui Adam, Facerea Evei, Adam și Eva înșelați de șarpe, Izgonirea din Rai) precum și parabola Bunului Samaritean ilustrată prin episoadele: pilda omului coborând de la Ierusalim spre Ierihon și căzut între tâlhari, preotul și levitul nu-l ajută deloc, samariteanul trecător îl ridică pe asinul său și-l duce acasă. Printre numeroasele icoane vechi ale bisericii, se remarcă o frumoasă icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, având chipurile și nimburile lucrate într-un relief destul de pronunțat; icoana poartă inscripția “1787. Aceasta ico(a)na au platit Pop Onu”. Din interiorul umbros și tăcut, fulgera uneori din culoare în lumina strecurată pe geamurile mici, scene din patimile Mântuitorului sau Deșertăciunea Lumii, cu înțelesuri atât de apropiate încât le-ai putea atinge cu gândul. Nu lipsește vulturul bicefal, lucrat în lemn.

Biserica de lemn din Rogoz te invită mai degrabă la tăcere…dar din ea răzbat până la tine cântece de leagăn și bocete de înmormântare stinse în lemnul crucilor din cimitirul vechi care-o împrejmuie.